Luni,18 august 2008
Azi am pornit toti impreuna, initial nestiind drumul exact urmarind doar pirncipiul turmei. Primisem instructiunea de a merge in echipe, dar noi tot cu echipa mare am mers si in final ajungem toti la Cabana Malaiesti. Se pare ca la noi romanii conunicarea nu are un rol principal, pentru ca dupa un timp destul de lung ne-am hotarat sa mancam inainte de a face studiul cu Ebbe.
Masa a fost una inselatoare pateu inmultit cu margarina, bine cunoscuta margarina Delma fara cele opt vitamine si surpriza am mancat si ciocolata a carui ambalaj era cu o treime mai mare decat continutul.
Decizia de a manca inainte a fost una inteleapta pentru ca intrand in cabana am fost izbiti de mirosul mancarii gatite.
La un moment dat in cabana observ o liniste deplina, lumea aproape motaia si doar o persoana vorbea, subiectul era parca “Liderschip”.
Plecarea de la cabana a fost intarziata din cauza neluarii initiativei de a merge mai departe. Incepe ploaia si noi tot ne mai gandim sa inaintam sau nu. Pana la urma plecam urmarind principiul bine cunoscut, dar apare o surpriza nu stim pe unde s-o luam.. In sfarsit “turma” se desparte , luam decizii pe echipe si cu dificultate ne dam seama pe unde sa mergem.
Atingem in final tinta zilei:Valea Morarului, dar noi ne gandim sa nu facem focul, sa-l folosim pe al vecinilor, decizie neinteleapta pentru ca a trebuit sa-l eliberam pentru ca echipa cealalta sa-si gateasca si uite asa azi am mancat o hrana rece si am stat fara caldura.
Discutia de seara a fost de fapt un monolog tinut de Dan . Liderul zilei fiind Iuliana.
Marti, 19 august 2008
Incepem ziua cu forte proaspete. Alarma de la telefonul lui Dan ne indica ora 6:15am, dupa o scurta liniste se trezeste Oana si prin urmare ne trezeste pe toti strigand pe rand numele tuturor baietilor din echipa pentru a aduna lemne necesare aprinderii focului, doritoare fiind de o masa calda. Cu toate acestea micul-dejun a fost unul cu hrana rece.
Lectia s-a tinut de dimineata, s-a vorbit despre comuniunea cu Dumnezeu. Singura idee care mi-a ramas a fost ca “comuniunea dintre noi pe orizontala se datoreaza comuniunii pe verticala”.
Pornim la drum primii si datorita faptului ca Ionel , liderul de zi, si-a facut bine tema am gasit repede drumul spre statia meterologica de la varful Omu, poposim in diferite locuri pentru pozat si pentru a o hrani pe Gina( stiti voi cine e).Mergem toti grupati , dar pentru persoanele care merg pentru prima data pe munte e greu. Zarim statia meterologica si ne gandim sa urcam direct spre ea.Liderul echipei( cel care nu are voie sa ne dea sfaturi sau indicii) ne sfatuieste sa mergem pe poteca marcata , dar noi nu-l luam in considerare si ne chinuim sa urcam si ne chinuim nu gluma si totusi ajungem.
Ne asiguram ca am lasat-o pe Gina la loc ferit de ochii curiosilor ne pozam pe varful Omu si apoi mancam, aceeasi masa inselatoare: pateu amestecat cu margarina, branza topita si “Nutella” noastra.
Pornim spre Valea Gaura,noi 7 +Gina, indicatorul aratandu-ne 2si 1/2h pana cand ajungem. Pe drum ne gandim ca s-ar putea sa nu gasim apa si pentru aceasta ne-am luat masuri de precautie. Cobaram, ne ajutam unii pe altii si obesrvam ca in departare se vede valea cautata fiind si locul de poposire a altor grupuri.
Fiind primii sositi ne cautam locul cel mai bun pentru campat. Echipa se mobilizeaza, o parte din baieti se duc dupa lemne pentu foc, altii pregatesc “cortul” nostru si fetele la “bucatarie”.In curand supa este gata, prima masa calda mancata pe munte. Cu toate ca pe ambalaj se descria o supa foarte gustoasa, in realitate era cam…, dar fericiti asteptam si felul urmator : paste fainoase cu soia si sos, foarte bum si pregatit in cantitate mai mare decat era necesara. Ne hotaram sa servim si alta echipa cu mancarea noastra, mai ales ca ei au ajuns foarte tarziu.
Seara are loc discutia bine cunoscuta si acum chiar o fost o discutie.
Miercuri, 20 august 2008
Este dimineata. Alarma telefonului lui Dan, de fapt singurul care avea telefon din echipa, suna la ora bine cunoscuta 6:15am, dar o opreste foarte repede crezand ca Oana nu a auzit-o. Este liniste si deodata Oana incepe:”Paul, Andrei, Ionel va rog sa va duceti dupa lemne! Paul, Andrei, Ionel!”. O, nu! E 6:15 si ea e treaza si mai e si liderul de zi.
Baietii se trezesc si se duc dupa lemne,ea se duce sa caute pietre pentru blatul cuptorului, apropo tintele zilei fiind prepararea Ginei si coacerea painii.Se trezeseste si cealalta parte a echipei si savuram primul mic-dejun cald alcatuit din lapte cu cereale.
Lectia zilei a fost despre gestionarea timpului tinuta de Sam. Ni s-a anuntat cu o seara inainte ca azi o sa aiba loc rapelarea pe cascada.
Ne mobilizam repede si incepem sa ducem la indeplinire sarcinile primite. Avem apa incalzita, pregatita pentru Gina, dar cine poate s-o omoare pe Gina? Se ofera Dan si dupa 3 lovituri de topor reuseste s-o “asedieze”…Gina, saraca Gina. Precum o cetate ramasa dupa asediu asa era si Gina noastra doar cu “zidurile” exterioare si fara “turn”. Framantam cele sapte paini si le punem la crescut in cortul nostru. Savuram o supa avand gustul Ginei si observam ca a sosit timpul sa mergem la rapel.
Oana cuprinsa de frica nu se rapeleaza. Asteptam sa vina seara , propunem sa jucam ceva , dar ramane doar in stadiul de propuneri.
Cina s-a dovedit a fi una bogata :piure cu carne de pui si ca desert paste cu stafide.
La discutia de seara aflam ca urmatoarele zile vom fi singuri pe munte.
Joi
Este ziua cea mare, de azi vom ramane singuri. Ne trezim de dimineata , stim noi la ce ora, ne strangem bagajul si asteptam sa pornim. Mancam ultimul mic-dejun cald si ne pregatim pentru lectia zilei tinuta de Ebbe, acelasi Ebbe care a tinut si prima lectie pe munte, dar acum diferanta este mare: suntem cu totii trezi.
Expresia bine auzita in tabara “o sa vezi” se aplica si acum, avem de atins anumite checkpoint-uri. Pornim inspre saua “la Politie”, obiectiv atins foarte usor si foarte hotarati pornim spre primul punct-cheie Cabana Ciubotea, mai exact Cabana Salvamont Bran, dar planul nostru fiind oprit de facerea exercitiilor de salvare: Dan era “accidentat” la picior. La acest capitol noi am cazut cu brio, dar tinta noastra nu era salvarea lui Dan , ci ajungerea la Cabana Ciubotea. Aici gasim urmatorul indiciu:”Grup Dan. Tinta Vf Lancia [piatra].
“Bucurosi” ne uitam pe harta si constatam ca avem de urcat aprox. 1100 m altitudine.
Savuram pranzul al carui meniu este deja bine cunoscut si ne pregatim sa cucerim Vf. Lancia. O buna parte din drum il parcurgem cu echipa lui Ebbe, ei avand ca obiectiv Vf. Sacra.
Atingem tinta si ca rasplata primim un desert pe saturate: afine.
Continuam drumul spre urmatoarea tinta Saua “ la Tiganci” si ne gandim ca ar fi frumos sa mergem intreaga noapte si sa atingem toate obiectivele, dar idea pica.
Observam mai multe echipe unde au campat si cautam si noi un loc bun de campare. Ne zaresc si echipa liderilor si ne indeamna sa campam ( si noi care credeam ca eram singuri pe munte L ) nu prea ne intelegem si ne gandim sa folosim tehnologia pentru o mai buna comunicare : incercam sa-l sunam pe Dan, dar din pacate telefonul nu merge…nu are factura achitata.
Gasim un loc de campare, pe o poteca, foarte bucurosi facem “cortul” in 4 ape si intram pe burta in el. Mancam cereale la orizantala si chiar reflectam la cele intamplate.
Liderul zilei a fost Paul.
Vineri,22 august 2008
Astazi e o zi ciudata: trebuie sa parasim muntele si sa ne intoarcem in “jungla”. Foarte matinali ne trezim, lucru constatat mai demult.
Mancam ultimul mic-dejun la orizontala, fara sa iesim din sacii nostrii, alcatuit din cereale cu alune si apoi ne pregatim sa “decolam”, dar nu inainte de a face impreuna studiul de dimineata.
Primul obiectivul de atins : saua “la Stanci” la prima vedere ni se pare simplu. O veste imbucaratoare am primit in cateva minute in padure o sa gasim apa.
Pornim la drum, ne ajutam unii pe altii sau mai bine scris o ajutam pe Oana la bagaj si dupa un scurt interval de timp ne intalnim cu alta echipa care a campat aproape de noi.
Ajungem noi si la apa, dar la sa nici gand. Pe un stalp gasim un indiciu foarte straniu ne trimitea pentru saua “la Stanci” pe drumul spre Cabana Ciubotea. Noi fara sa ne gandim prea mult ne supunem si mergem nefiind foarte atenti la detalii. Ajungem la cabana si ne dam seama ca ne-am ratacit. Nu putem gandi cu stomacul gol si pregatim pranzul format dintr-o supa la plic si restul ciocolatei Montana la ora 10 dimineata.
Schimbam tinta zilei cu gasirea unui telefon mobil pentru a anunta liderul echipei, gasim unul la un grup de turisti , dar din pacate Dan nu poate fi contactat. Timpul trece, curios gasim un al doilea telefon mobil la ciobanul care a poposit la cabana, dar din pacate nici el nu mai are baterie.
Pentru ca situatia sa fie si mai roz un angajat al Rezervatiei Naturale Bucegi ne scoate din R.N.B. pentru ca pe traseul marcat ( noi aveam de gand sa ne intorcem la izvorul din padure ) circula Mos Martin.
Singurul lucru intelept pe care il puteam face era intoarcerea la baza din Rasnov si uite asa noi am parcurs Partia Zanoaga, o padure si un lung drum forestier pana cand am ajuns, increzandu-ne in Dumnezeu si in echipamentul pe care il aveam.
Liderii zilei fiind Andrei si Anca.
P.S.: Maretia creatiei lui Dumnezeu adunata cu un grup de oameni avand caractere diferite, dar care si-au inteles fiecare rolul si slujirea din cadrul echipei au facut ca aceste zile sa fie unice si mereu ravnite pentru a fi retraite. Ne revedem la anul.
Pe curand,Onute!
Monday, September 29, 2008
Monday, September 22, 2008
Jurnal de supravietuire Echipa Alin & Joseph
Luni : 18.08.2008
Plecare spre munte. Oprire la Malaiesti. Pe drum avem o codasa pe nume Manuela. Echipa se mobilizeaza si o usureaza din greutatea bagajului.
Malaiesti : Dupa cateva ore ( mie mi s-au parut cateva minute, dar am vazut ceasul) pornim spre celalalt punct al traseului : Morarului. Drum bun, numai ca a inceput o ploaie grozava, care ne-a cam morocanisit, insa noroc ca mai avem putin si ajungem unde ne-am propus, dar se pare ca numai gasim marcajul ( triunghiul rosu), deci trebuie sa ne intoarcem pt ca nu suntem siguri ca suntem pe drumul cel bun ( Liderul de zi a hotarat sa ne intoarcem, deci ne intoarcem). Noroc ca am gasit repede marcajul, ne dam seama ca suntem pe drumul cel bun, Slava Domnului !
Odata ajunsi, ne mobilizam, facem focul, punem prelata, mancam si stam cumiti in jurul focului, cu hainele la uscat si depanam primele impresii despre drum, despre tot ce s-a intamplat. eu una vroiam acasa, dar era un impuls doar…
Gata e timpul de culcare, ne bagam in sacii de dormit si ne dam stingerea. Dupa un mic concert de sforait, adorm si eu…
Marti : 19.08.2008
Obiectiv : Plecare de la valea Morarului spre Vf. Omul si apoi la Cheile Gaurii
Se face dimineata, ne dam trezirea in lant, ne pregatim repede micul dejun (minunatul pateu si montana), apoi avem studiul biblic dupa care urmeaza aflarea destinatiei : Vf. Omu.. Suntem putin indecisi, nu stim pe ce traseu s-o luam : pe cel marcat, dar ocolitor sau pe cel nemarcat, dar f abrupt si stancos. Dupa lungi discutii, liderii de zi ,Miha si Gabi se hotarasc : drumul nemarcat.
Un drum plin de stanci, pante f abrupte, dar palpitante. La un moment dat, gasim un mic paraias din care extragem apa, prima noastra experienta in acest domeniu. Mergem precisi pana la un anumit punct, unde ne oprim pentru a ne decide pe ce parte a versantului s-o luam : parte din stanga era acoperita cu zapada, iar partea din dreapta parea la prima vedere foarte abrupta. Deci ne hotaram : mergem pe partea cu zapada. Aici incepe adrenalina sa se dezlantuie. Trece Joseph, ne marcheaza poteca pe zapada, apoi urmeaza trecerea nostra. Trece Alin, apoi urmeaza Andreea si ne oprim aici, pentru ca aluneca pe zapda si se duce. L Slava Domnului ca la terminarea zapezii nu era prapastie. Se alege cu cateva zgarieturi, dar totul este sub control. Ne vedem incontinuare de drum, inferanul drum ( cel putin mie asa mi s-a parut ) si in sfarsit ajungem la Omu, Omu care numai vroia sa ni se arate. Ne oprim, facem cateva poze, ca drept dovada ca am fost pe acolo si o luam din loc spre Cheile Gaurii. Pe acest drum suntem mai relaxati, mai siguri pentru ca mergem pe un drum marcat. Daca pana acum am mers pe un drum stancos, abrupt, acum ne bucuram ca dam de un drum in coborare, insa bucuria mea a fost pe un termen destul de scurt pentru ca urmeaza : drum cu lanturi, trecere printre stanci foarte apropiate, insa totul decurge cu bine.
In sfarsit ajungem si noi la destinatie, un loc absolut superb, o gaura inconjurata de stanci, o priveliste de neiutat. Se pare ca suntem ultimii, dar bine ca inca este lumina. Ne facem focul si ne pregatim locul de dormit.
Am avut o masa din belsug ( carnat cu piure, deja este un lux, am pretuit fiecare bucatica) si mii de multumiri Domnului pentru creatiile Sale, de grija pe care ne-a purtat-o, de faptul ca El este mereu langa noi.
Miercuri : 20.08.2008
In prima jumatate a zilei scrie Miha, Manu nu a participat la rapel, deci nu poate sa scrie...
Lideul de zi este Adi, Samy ne-a vorbit despre pretuirea timpului si tocmai cu timpul nu ne-am impacat noi azi.
Urmeaza rapelul, iar Manu a hotarat sa nu se dea, decizia ei a fost acceptata si restul au mers mai departe in rapa. J Coborarea care ar fi trebuit sa fie cea mai grea s-a arata deabia dupa. Talentele noastre in a cobora printre stanci ude si periculoase au iesit la iveala din plin. Ne-am udat complet si am cam inghetat, dar toate momentele prin care am trecut au fost extraordinare si am invatat cat de mult conteaza sa faci parte dintr-o echipa. Alin ne-a ajutat f mult, dandu-ne si mai multa incredere.
Apoi , dupa ce am ajuns uzi pana la piele la locul de tabara, ne-am intins putin la soare ca niste rufe.
Ne-am apucat de preparat gaina, saraca KFC-ina, care si-a gasit repede sfarsitul( dintr-o singura taiere de cutit si gata). Am facut-o la rotisor si supa, a urmat si painea la cuptor (care desi nu avea sare a iesit buna), am avut si desert : piroste cu Montana de care a avut grija Gabi.
Pareri
Andreea : gaina a fost buna, bine ca am scapat de ea
Eu, adica Manu defapt Tweety (asa imi spunea Joseph, aveam spaca cu Tweety):
as fi vrut sa raman in inima stancilor, un peisaj grozav, o echipa tare si un Dumnezeu care ne-a purtat de grija mereu
Adi : interesant si multe activitati
Eugen : rapelarea o experienta iedita, pentru prima oara in viata mea ;
Miha: azi * 365/an.
Joi: 21.08.2088(2008)
Liderul de zi este Eugen.
Astazi este o zi mai speciala, pentru ca liderii nu vor mai fi cu noi, cam greu pentru ca ne ofereau mai multa siguranta, deci trebuie sa ne descurcam singuri.In zilele precedente chiar daca erau cu noi, nu ne-au oferit nici un indiciu, dar ii stiam cu noi, langa noi.
Dupa studiul biblic : frica, o tema venita la momentul oportun, urma sa mergem singuri…aflam primul check point : « saua La Politie ». Ajunsi acolo, trebuie sa dam primul ajutor pentru ca avem un accidentat : Alin, care se credea Vlad Tepes, nascut pe 34 septembrie, picior rupt. Ne mobilizam si reusim sa-i punem atele si sa-i acordam ajutorul pe care l-am fi putut acorda. Aici aflam al doilea check point si anume : Casa Salvamont (Ciubotea). Mergem cu pasi sprinteni, ca la final sa mergem agale, cel putin eu.. ajungem la punctul vizat..ne oprim si savuram masa : binecunscutul pateu, braza topita si montana….
Urmatorul check point este la « saua La Stanci ». Drumul este marcat, este un lucru bun..mergem in sir indian, facem o reasezare in ordinea sirului : Gabi in frunte, apoi Eugen, Andreea, Miha, Eu si Adi. Eu nu vroiam sa raman ultima, deci am fost ascultata J
Ajungem in sfasit « La Stanci » , insa noroc cu biletul pentru urmatorul check point, pentru ca nu mi-am dat seama ca asta e, nu am vazut decat 2 stanci, ma asteptam sa gasesc o multime, pe suportul denumirii, dar m-am inselat. Aici aflam ca trebuie sa ne indreptam pasii spre « Saua Tiganesti ».. Este ora 5, inca este lumina, insa diferenta de cote este de 700 de metri, nu stim ce sa facem sa mergem mai departe sau sa campam. Acesta a fost punctul critic. Parerile erau impartite : unii vroiau sa mergem, altii nu… ce sa facem, ce sa facem. Eu vroiam sa mergem, cu toate ca nu ma mai tineau picioarele, dar ma gandeam la ziua de maine, ce o sa ne astepte..Pana la uram ne hotaram : campam..Salva Domnului ca am luat decizia corecta.
Punem prelata, facem focul, mancam. Eram cam toti speriati ca o sa vina ursul..dar ne-am incerezut in Domnul, voia Lui sa se faca.
Vineri : 22.08.2008
Se face ziua, ne-am propus de seara sa ne trezim mai de dimineata, sa facem repede focul , sa mancam si s-o luam la pas… Liderul de zi este Tweety.
Pastram aceeasi formula de asezare in sir..si mergem pe drumul marcat…spre Saua Tiganesti. Obositor drumul, dar s-a meritat : am mancat afine, am avut o panorama superba a asezarilor urbane. Ajunsi la Tiganesati, gasim biletul salvator: baza Rasnov. Ne gandeam ca o sa mai avem inca un alt check point pana sa ne intoarcem la baza, dar se pare ca nu… ca reper mentionat : cararea din stanga..ne uitam toti, cam dezmeticiti si nu zarim nici o carare, dar stiam azimutul..deci o luam in acea directie. Mergem noi ce mergem si ne oprim, era prea abrupta valea. Ne oprim sa analizam problema si ,daca tot ne-am oprit am si infascat cateva d’ale mancarii. Ne uitam prin jur, vedem un indicator : Cabana Malaiesti : 30 de minute, atentie la coborare! Gata o luam pe aici. Ajungem la cabana Malaiesti, o luam pe drumul pe care am mers in prima zi.
Uraaa…ajungem la baza..se pare ca suntem ultimii, dar bine ca am ajuns cu bine, pe lumina…
A fost superb, un concediu reusit, un timp castigat si o amintire frumoasa. As fi vrut sa raman acolo in gaura…sa ma bucur si sa pot sa pretuiesc mai mult creatiile Domnului.
Ceea ce imi pare cel mai rau este ca nu am facut si eu rapelul, dar o sa-mi iau revansa la anul, daca o sa mai fim pe acest pamant.
Slavit sa fie Domnul !
Tweety
Plecare spre munte. Oprire la Malaiesti. Pe drum avem o codasa pe nume Manuela. Echipa se mobilizeaza si o usureaza din greutatea bagajului.
Malaiesti : Dupa cateva ore ( mie mi s-au parut cateva minute, dar am vazut ceasul) pornim spre celalalt punct al traseului : Morarului. Drum bun, numai ca a inceput o ploaie grozava, care ne-a cam morocanisit, insa noroc ca mai avem putin si ajungem unde ne-am propus, dar se pare ca numai gasim marcajul ( triunghiul rosu), deci trebuie sa ne intoarcem pt ca nu suntem siguri ca suntem pe drumul cel bun ( Liderul de zi a hotarat sa ne intoarcem, deci ne intoarcem). Noroc ca am gasit repede marcajul, ne dam seama ca suntem pe drumul cel bun, Slava Domnului !
Odata ajunsi, ne mobilizam, facem focul, punem prelata, mancam si stam cumiti in jurul focului, cu hainele la uscat si depanam primele impresii despre drum, despre tot ce s-a intamplat. eu una vroiam acasa, dar era un impuls doar…
Gata e timpul de culcare, ne bagam in sacii de dormit si ne dam stingerea. Dupa un mic concert de sforait, adorm si eu…
Marti : 19.08.2008
Obiectiv : Plecare de la valea Morarului spre Vf. Omul si apoi la Cheile Gaurii
Se face dimineata, ne dam trezirea in lant, ne pregatim repede micul dejun (minunatul pateu si montana), apoi avem studiul biblic dupa care urmeaza aflarea destinatiei : Vf. Omu.. Suntem putin indecisi, nu stim pe ce traseu s-o luam : pe cel marcat, dar ocolitor sau pe cel nemarcat, dar f abrupt si stancos. Dupa lungi discutii, liderii de zi ,Miha si Gabi se hotarasc : drumul nemarcat.
Un drum plin de stanci, pante f abrupte, dar palpitante. La un moment dat, gasim un mic paraias din care extragem apa, prima noastra experienta in acest domeniu. Mergem precisi pana la un anumit punct, unde ne oprim pentru a ne decide pe ce parte a versantului s-o luam : parte din stanga era acoperita cu zapada, iar partea din dreapta parea la prima vedere foarte abrupta. Deci ne hotaram : mergem pe partea cu zapada. Aici incepe adrenalina sa se dezlantuie. Trece Joseph, ne marcheaza poteca pe zapada, apoi urmeaza trecerea nostra. Trece Alin, apoi urmeaza Andreea si ne oprim aici, pentru ca aluneca pe zapda si se duce. L Slava Domnului ca la terminarea zapezii nu era prapastie. Se alege cu cateva zgarieturi, dar totul este sub control. Ne vedem incontinuare de drum, inferanul drum ( cel putin mie asa mi s-a parut ) si in sfarsit ajungem la Omu, Omu care numai vroia sa ni se arate. Ne oprim, facem cateva poze, ca drept dovada ca am fost pe acolo si o luam din loc spre Cheile Gaurii. Pe acest drum suntem mai relaxati, mai siguri pentru ca mergem pe un drum marcat. Daca pana acum am mers pe un drum stancos, abrupt, acum ne bucuram ca dam de un drum in coborare, insa bucuria mea a fost pe un termen destul de scurt pentru ca urmeaza : drum cu lanturi, trecere printre stanci foarte apropiate, insa totul decurge cu bine.
In sfarsit ajungem si noi la destinatie, un loc absolut superb, o gaura inconjurata de stanci, o priveliste de neiutat. Se pare ca suntem ultimii, dar bine ca inca este lumina. Ne facem focul si ne pregatim locul de dormit.
Am avut o masa din belsug ( carnat cu piure, deja este un lux, am pretuit fiecare bucatica) si mii de multumiri Domnului pentru creatiile Sale, de grija pe care ne-a purtat-o, de faptul ca El este mereu langa noi.
Miercuri : 20.08.2008
In prima jumatate a zilei scrie Miha, Manu nu a participat la rapel, deci nu poate sa scrie...
Lideul de zi este Adi, Samy ne-a vorbit despre pretuirea timpului si tocmai cu timpul nu ne-am impacat noi azi.
Urmeaza rapelul, iar Manu a hotarat sa nu se dea, decizia ei a fost acceptata si restul au mers mai departe in rapa. J Coborarea care ar fi trebuit sa fie cea mai grea s-a arata deabia dupa. Talentele noastre in a cobora printre stanci ude si periculoase au iesit la iveala din plin. Ne-am udat complet si am cam inghetat, dar toate momentele prin care am trecut au fost extraordinare si am invatat cat de mult conteaza sa faci parte dintr-o echipa. Alin ne-a ajutat f mult, dandu-ne si mai multa incredere.
Apoi , dupa ce am ajuns uzi pana la piele la locul de tabara, ne-am intins putin la soare ca niste rufe.
Ne-am apucat de preparat gaina, saraca KFC-ina, care si-a gasit repede sfarsitul( dintr-o singura taiere de cutit si gata). Am facut-o la rotisor si supa, a urmat si painea la cuptor (care desi nu avea sare a iesit buna), am avut si desert : piroste cu Montana de care a avut grija Gabi.
Pareri
Andreea : gaina a fost buna, bine ca am scapat de ea
Eu, adica Manu defapt Tweety (asa imi spunea Joseph, aveam spaca cu Tweety):
as fi vrut sa raman in inima stancilor, un peisaj grozav, o echipa tare si un Dumnezeu care ne-a purtat de grija mereu
Adi : interesant si multe activitati
Eugen : rapelarea o experienta iedita, pentru prima oara in viata mea ;
Miha: azi * 365/an.
Joi: 21.08.2088(2008)
Liderul de zi este Eugen.
Astazi este o zi mai speciala, pentru ca liderii nu vor mai fi cu noi, cam greu pentru ca ne ofereau mai multa siguranta, deci trebuie sa ne descurcam singuri.In zilele precedente chiar daca erau cu noi, nu ne-au oferit nici un indiciu, dar ii stiam cu noi, langa noi.
Dupa studiul biblic : frica, o tema venita la momentul oportun, urma sa mergem singuri…aflam primul check point : « saua La Politie ». Ajunsi acolo, trebuie sa dam primul ajutor pentru ca avem un accidentat : Alin, care se credea Vlad Tepes, nascut pe 34 septembrie, picior rupt. Ne mobilizam si reusim sa-i punem atele si sa-i acordam ajutorul pe care l-am fi putut acorda. Aici aflam al doilea check point si anume : Casa Salvamont (Ciubotea). Mergem cu pasi sprinteni, ca la final sa mergem agale, cel putin eu.. ajungem la punctul vizat..ne oprim si savuram masa : binecunscutul pateu, braza topita si montana….
Urmatorul check point este la « saua La Stanci ». Drumul este marcat, este un lucru bun..mergem in sir indian, facem o reasezare in ordinea sirului : Gabi in frunte, apoi Eugen, Andreea, Miha, Eu si Adi. Eu nu vroiam sa raman ultima, deci am fost ascultata J
Ajungem in sfasit « La Stanci » , insa noroc cu biletul pentru urmatorul check point, pentru ca nu mi-am dat seama ca asta e, nu am vazut decat 2 stanci, ma asteptam sa gasesc o multime, pe suportul denumirii, dar m-am inselat. Aici aflam ca trebuie sa ne indreptam pasii spre « Saua Tiganesti ».. Este ora 5, inca este lumina, insa diferenta de cote este de 700 de metri, nu stim ce sa facem sa mergem mai departe sau sa campam. Acesta a fost punctul critic. Parerile erau impartite : unii vroiau sa mergem, altii nu… ce sa facem, ce sa facem. Eu vroiam sa mergem, cu toate ca nu ma mai tineau picioarele, dar ma gandeam la ziua de maine, ce o sa ne astepte..Pana la uram ne hotaram : campam..Salva Domnului ca am luat decizia corecta.
Punem prelata, facem focul, mancam. Eram cam toti speriati ca o sa vina ursul..dar ne-am incerezut in Domnul, voia Lui sa se faca.
Vineri : 22.08.2008
Se face ziua, ne-am propus de seara sa ne trezim mai de dimineata, sa facem repede focul , sa mancam si s-o luam la pas… Liderul de zi este Tweety.
Pastram aceeasi formula de asezare in sir..si mergem pe drumul marcat…spre Saua Tiganesti. Obositor drumul, dar s-a meritat : am mancat afine, am avut o panorama superba a asezarilor urbane. Ajunsi la Tiganesati, gasim biletul salvator: baza Rasnov. Ne gandeam ca o sa mai avem inca un alt check point pana sa ne intoarcem la baza, dar se pare ca nu… ca reper mentionat : cararea din stanga..ne uitam toti, cam dezmeticiti si nu zarim nici o carare, dar stiam azimutul..deci o luam in acea directie. Mergem noi ce mergem si ne oprim, era prea abrupta valea. Ne oprim sa analizam problema si ,daca tot ne-am oprit am si infascat cateva d’ale mancarii. Ne uitam prin jur, vedem un indicator : Cabana Malaiesti : 30 de minute, atentie la coborare! Gata o luam pe aici. Ajungem la cabana Malaiesti, o luam pe drumul pe care am mers in prima zi.
Uraaa…ajungem la baza..se pare ca suntem ultimii, dar bine ca am ajuns cu bine, pe lumina…
A fost superb, un concediu reusit, un timp castigat si o amintire frumoasa. As fi vrut sa raman acolo in gaura…sa ma bucur si sa pot sa pretuiesc mai mult creatiile Domnului.
Ceea ce imi pare cel mai rau este ca nu am facut si eu rapelul, dar o sa-mi iau revansa la anul, daca o sa mai fim pe acest pamant.
Slavit sa fie Domnul !
Tweety
Jurnal de supravietuire, Echipa - EBBE
,,Dupa teorie, si practica,, - aceasta ne aduce acum in fata jurnalului de supravietuire a echipei noastre ( Ebbe – lider, Dudu, Adi, Cristina, Filip, Luminita, Alex – participanti (in oridinea varstei)), caci dupa cateva zile de curs, la baza, aveam sa punem in aplicare ceea ce-am invatat, pe munte…
Dupa o noapte agitata, cu o furtuna serioasa ce-a reusit, prin tunetele ei sa ne faca sa tresarim de cateva ori, urma sa inceapa mult asteptata zi in care avea sa se dea startul aventurii noastre.
18.08.2008 - (lider de zi…Alex) – O adevarata zi de supravietuire in care ni s-au pus la incercare multe abilitati, curajul, increderea si limita de voie buna. A fost o zi cu multa apa, multi bocanci inundati, multi saci udati, toate acestea insotite de-o mica incurcatura ce-a dus la intarzierea ridicarii taberei.
Dimineata a inceput altfel decat ne obisnuisem si anume, fara inviorare, in locul acesteia fiind timpul de partasie, urmat de micul dejun. Dupa ce masa a fost servita, puteam afirma ca lucrurile erau toate gata, noi fiind pregatiti sa ne incepem expeditia.
Am pornit de la Rasnov, urmand, impreuna cu toate echipele un drum lung, forestier ce a avut menirea de a ne introduce in ritmul de mers. Usor usor, am inceput sa urcam, tot impreuna, pana cand Ebbe ne-a facut cunoscut noua regula: ,,de aici vom merge pe echipe!,,. Nu aveam incotro: ne-am impartit iar noi, echipa lui Ebbe, fiind viteji si-ncezatori, am pornit primii spre intaia noastra tinta, Cabana Malaiesti (1720). Odata ajunsi, aici am fost intampinati de-un frig napraznic ce ne-a deternimat sa scoatem tot ce-i mai gros din ruxacii nostri. Trecand ceva timp de cand am pornit de la Rasnov, foamea a inceput sa-si faca aparitia, aducand cu sine prima noastra masa de pe munte. Paine, pate si branza topita…ce ar trebui mai mult? Doar..suntem la supravietuire!
Dupa o masa mai mult sau mai putin buna sau mai pe saturate, ne-am strans impreuna cu restul echipelor in cabana, unde Ebbe ne-a vorbit despre lidership. Totul a fost bine, studiul interesant, dar asta pana cand am inceput sa simitm caldura si linistea, ceea ce ne-a determinat sa mai inchidem cate un ochi sau chiar s-adormim.
Dupa studiu am inceput sa ne pregatim iar de drum, sa ne umplem sticlele cu apa (treaba baietilor), sa ne verificam ruxacii si sa ne infofolim bine in pelerine ori geci cu GORETEX (cei mai smecheri), dupa care, cu o mica intarziere fata de ce-si planificasera liderii, am pornit, pe echipe (sau asa ar fi trebuit, nu a tinut mult asta), spre Pichetul Rosu ---> Valea Morarului (locul de campare).
Pe drum norii au inceput sa se scuture, fulgerele si tunetele sa se dezlantuie iar, usor usor, hainele noastre sa se ude. Desi eram echipati destul de bine, totusi natura ne-a aratat ca-i mult mai puternica decat noi. A fost un drum ce ne-a pus la incercare rabdarea si incredea ca totul va fi bine.
Dupa mult mers, in tacere, caci aproape nimeni nu mai scotea vreun cuvant, trecand de Pichetul Rosu unde am dat de-o intersectie si ne-am sfatuit incotro s-o luam, am dat de-o problema. Marcajele de la traseu disparusera de ceva vreme, iar drumul se infundase. Deja se inserase iar noi, ca de altfel toate echipele, nu gasisem locul de campare. Putina incordare…ce sa facem? Ce spune harta? Cat mai rezistam? Celelalte echipe ce fac? Alex ce propune? De data aceasta chiar ne-am impartit pe echipe si am inceput sa ne consultam. Doua dintre echipe s-au intors, noi si inca o echipa insa am mai ramas, incercand sa deslusim taina. Cu noroc, tot stand noi si tatonand terenul, Cristina a vazut semnul pierdut, undeva pe-o stanca, sters de timp. Impreuna cu cealalta echipa, dupa putin timp de cautare, am reusit sa gasim locul de campare, undeva la o veche stana, sub Coltii Morarului. Spre marea noastra bucurie s-a oprit si ploaia. Credeam ca totul a trecut si ca ne puteam da drumul din incordarea ce ne stapanea dar..ne-am amintit ca trebuie sa ne asezam tabara. Dupa ce Ebbe ne-a aratat cum se face adapostul, ne-am apucat de treaba cu mai mult sau mai putin spor. A fost mai greu pana ne-am mobilizat si am reusit sa facem ceva, avand in vedere ca era deja noapte, dar pana la urma am reusit sa terminam adapostul si sa ne asezam in jurul focului unde ne-am straduit sa nu facem abuz de apa si mancare, rezumandu-ne la un pireu (mancat de toti din oala) si cateva bucatele de salam (caci trebuia mancat repede). Mancarea s-a ,,epuizat,, imediat.
Pentru ca tocmai trecuse prima zi, in care nu am stiut prea multe din ce trebuie facut, Ebbe a decis sa avem un timp de reflectie, unde ne-a aratat ce am gresit, unde mai aveam de lucrat si ce anume a fost bine. Nu ne-a prea putut creste mandria, fiind mai multe lucruri negative de adus in discutie, insa am avut multe de invatat si fiecare dintre noi ne-am propus ca pe viitor sa fie mai bine.
Franti de oboseala, dupa ce-am spalat vasele (cu economie la apa), ne-am bagat la somn in sacii de dormit, adormind instantaneu. Urma prima noapte in aer liber, acolo, in padure. Oare va veni ursu? Oare va mai plaua? Oare se vor usca bocancii? Dar sosetele? Zzzzzzzz
19.08.2008 – (lider de zi…Filip) – Iata ca ne-am trezit cu bine. Nu ursi, nu serpi, nu alte lighioane (poate doar cateva insecte). Vremea, de data aceasta, se anunta a fi una favorabila, cerul senin, desi inca racoare (asa, ca de dimineata). Suna promitator, ne saturasem de atata udatura…
Cum ne-am trezit, cum am si trecut la treaba: strans adapost, saci de dormit, izoprene, pus masa si chiar…mancat. Ziua incepuse in forma! Dupa masa ne-am strans impreuna cu toate echipele la un studiu, tinut de Dan, la care am tremurat serios. Cum s-a terminat studiul, am si pornit la drum, pe Valea Morarului in sus, prima tinta fiind Varful Omu (2505). Aveam de urmat o poteca, din partea dreapta a fostului rau. La inceput a fost simplu, poteca fiind clara, dar la un moment dat, aceasta s-a bifurcat. Pe unde sa o luam? Am incercat o poteca ce ne-a dus in padure unde s-a infundat. Nu era cea potrivita, drept urmare ne-am intors la locul de intersectie si am ales alta poteca. De data aceasta am avut noroc.
Pana pe varful muntelui a fost doar de urcat. Valea era secata, iar apa noastra era putina. Aveam nevoie sa dam de-un izvor. Nu s-a putut intampla aceasta, caci din cauza secetei disparusera, dar in schimb am dat de niste mici paraiase din care Ebbe, cu aparatura sa, a reusit sa pompeze ceva apa.
Tot urcand, baietii au inceput sa aduca-n discutie foamea, convingandu-ne pe toti sa facem un popas pentru a manca. Locul de servit masa a fost unul bine ales, caci aveam o priveliste superba. De acolo am putut admira cateva capre negre iar jos in vale, orasul Azuga. Painea, pateul si buna ciocolata Montana s-au evaporat imediat, dar in schimb energia noastra a inceput iar sa-si faca aparitia, asa ca am pornit grabiti la drum, nerabdatori s-ajungem pe Varful Omu. A fost obositor, insa a meritat. Orientarea a fost buna, ceea ce a facut s-ajungem la timp la tinta noastra, in drum putand sa admiram cateva din minunatiile creatiei.
La Omu, pentru ca aveam nevoie de putina pauza, am stat sa ne odihnim, sa facem poze, sa ne bucuram de cate-o bomboana. Aici ne-am intalnit si cu celalalte echipe cu care am mai putut schimba cateva cuvinte de incurajare, insa cand am observat ca timpul trece repede si ne preseaza, ne-am echipat dinou de drum si am pornit pe treseu (crucea rosie), cu liderul nostrum Filip in varful sirului. Fiind coborare am marit pasul. Prin vai, peste stanci, pe lanturi, pasii nostri saltau vioi, entuziasmati de-o vreme buna, de un spirit unitar al echipei si grabiti de-un stomac ce chiortaia de foame. Dand de-o sursa de apa, in drum, i-am lasat pe Ebbe si Alex la pompat, restul echipei continuand pana pe Valea Gaura.
Cand am ajuns la tinta finala, am fost intampinati de un peisaj superb, de un loc perfect de campare, ceea ce ne-a dat energie sa ne asezam repede tabara (folosindu-ne de resursele ce deja ne asteptau acolo), iar curand sa ne putem strange in jurul focului, cu supa fierbinte si gustoasa (la plic) in brate.
A fost o zi reusita, faina, in care toti ne-am simtit bine. Desi am avut de tras, psihicul nostru a fost la un nivel ridicat, influentat, zicem noi, in special de vrema bun ce-am primit-o.
Urma s-auzim insa si parerile lui Ebbe, acela ce ne observa fiecare miscare, atitudine si decizie. Aveam emotii? O da! Nu am fost prea mandri de ceea ce auzisem cu o zi in urma. L-am ascultat. Spre bucuria noastra, lucrurile s-au schimbat, echipa a mers mult mai bine, laudele au fost mai multe. Acum ne puteam duce linistiti la culcare, dar nu inainte de a verifica ce mai face buna noastra prietena, gainusa. Da, cand am plecat de la Rasnov, fiecare echipa a primit cate-o gaina ce-a fost carata peste munti si vai in cate-o cusca ,,mare,,...cat sa poata avea loc sa…doar sa stea, fara a se intoarce. Saracele gaini!
Dupa ce-am spus noapte buna gainii noastre pe nume…Poligoguta? Goguta? Ori Poli? Nu stim, fiecare cum vrea (Cristina o numise Goguta, Lumi Poli, iar ca sa nu se certe…Poligoguta), ne-am aliniat ca sarmalutele sub prelata si busteanul de deasputa noastra in care nu numai o data am dat cu capul...
Dupa putin timp de convorbire, ras, amintiri si dezvaluiri, in sacii de dormit, ne-am dat batuti si am incheiat o zi frumoasa cu un calduros: noapte buna! Multumim Filip pentru cum ne-ai condus azi! Zzzzzz
20.08.2008 – (lideri de zi…Lumi si Adi) - Aceasta zi ne-a intampinat cu o dimineata frumoasa, insorita, calduroasa, si cu o veste minuntata: aveam sa stam pe loc, in Valea Gaura, sa gatim gaina, sa ne rapelam si sa facem paine. A sunat provocator!
Dupa studiul de dimineata, despre gestionarea timpului, tinut de Sami, ne-am adunat fortele si ne-am apucat de treaba. Baietii, Dudu, Alex, Filip si Ebbe, s-au apucat de facut cuptorul si de strans lemne, in timp ce Adi, Cristina si Lumi, s-au ocupat de gaina care trecuse in nefiinta dupa cele 5 lovituri primate de la Adi, cel ce s-a si chinuit sa o care atatea zile.
Treburile au mers bine. Desi nu mai facusem niciun cuptor pana acum, sau nu ne mai ocupasem de nicio gaina, totusi ne-am descurcat. Fiecare am contribuit cu cate ceva, astfel ca pana-n pranz in cupotor se puneau deja lemne iar gaina era deja ,,despuiata,, (dupa mult timp de tinut in apa fierbinte), golita (de asta s-a ocupat Ebbe) si spalata.
Dupa o mica gustare, ca pentru pranz, a venit momentul mult asteptat: rapelul. Unde? Pe-o cascada. Greu? Urma sa vedem.
Ne-am echipat fiecare si am pornit spre locul cu pricina, la doar cativa metri de noi. Dupa ce am primit indicatii de la Ebbe, despre cum si ce sa facem, ne-am luat inima-n dinti si ne-am asteptat randul sa ne dam. Primul a fost Alex care a ajuns cu bine jos, ceea ce ne-a dat si noua curaj. Al doilea a fost Filip. Si la el au mers toate bine. Dupa el, a urmat Cristina ce-a reusit sa faca o baie serioasa, iar Dudu a urmat-o indeaproape. Ultimii au fost Luminita si Adi. Pentru toti marea problema nu a fost rapelul in sine cat ceea ce urma dupa, drumul prin chei ce reusea sa te faca sa simti cat de rece si uda e apa. Cu emotii, cu udatura, cu frig, totul a trecut cu bine si ne-am putut intoarce la tabara noastra unde ne-am continuat treburile: cuptorul, gaina iar acum si painea.
Nici paine nu mai facusem niciodata, asa ca nu stiam cum. Desi Lumi avea deja o reteta, a trebuit sa mai intrebam la celalate echipe cum se procedeaza. Pana la urma, Cristina si Ebbe s-au apucat de ea, amestecand coca si punand aluatul la dospit, asteptand sa creasca. Norocul insa nu a fost de partea noastra…aluatul nu a crescut de loc, iar coca era foarte lipiciasa. Ne-a dat ceva bataie de cap, dar intr-un final, dupa ce ne-am imprumutat la vecini cu putina faina si drojdie, am reusit sa facem 3 paini mici (puse de Cristina si pazite bine de Filip din fata cuptorului) si, cu ajutorul baietilor, Alex si Adi, niste tarte prajite, cu zahar…chiar bune! Si cu gaina ne-am descurcat. Dupa ceva timp de stat in rau la rece, am fiert-o si, cand baietii au facut rost de-un bat potrivit, am pus-o la rotisor.
Am muncit destul de mult insa am contribuit toti, a fost o munca in echipa. La masa am fost foarte multumitori: supa de pui, pireu, pui la rotisor, paine la cuptor, ceapa prajita cu resturi de Poligoguta, si chiar desert, tartele cu zahar. Am mancat pana ce-am ajuns la refuz.
Dupa gustoasa masa a urmat reflectia. Aici am avut de sesizat ca lucrurile in echipa incep a merge din ce in ce mai bine, iar asta ne-a bucurat.
A fost o alta zi frumoasa ce ne-a dat posibilitatea de a ne cunoaste mai bine si de a invata a lucra in echipa.
Dintre toate echipele ne-am dus primii la culcare dar am mai stat la povesti in ,,cripta,, noastra.(dupa cum zicea Dudu)
Multumim Doamne pentru aceasta zi! Zzzzzzz
21.08.2008 – (lider de zi...Cristina) – O zi plina de provocari si dominata de intrebarile: mai e mult? Care o fi urmatoarea tinta? Oare unde vom campa? Unde-i ultima sursa de apa?
Dimineata a inceput la 7:15, in forta, surprinzandu-ne pe fiecare la cate-o treaba: strans prelata, facut focul, si multe altele ce anuntau inceperea unei zile incarcate.
Dupa masa (desigur, cereale cu lapte) si studiul tinut de Ebbe despre dusmanul frica, toate fiind gata aranjate, am pornit, pe echipe spre primul checkpoint, caci de acum incepea marea aventura, cand echipele, ramase singure, fara lideri, pentru 2 zile, trebuiau sa atinga diferite tinte.
Prima tinta a fost Saua la Politie, unde am ajuns cu usurinta (fiind chiar rapizi in mersul nostru) si unde, dintre copaci, se tot auzea un strigat de ajutor, cunsocut noua. Era Ebbe ce astepta ajutor, pretinzand ca-i ranit, cu piciorul rupt si-n stare de soc. A fost o simulare de prim-ajutor ce a luat sfarsit cu un Ebbe infasurat in folia pentru incalzit, dus pe targa (izoprenul lui...(a fost greu de carat, noroc ca-au fost baietii fortosi)) si legat la picior cu betele de la ruxacul Cristinei (se pare ca echipa noastra a luat cel mai in serios exercitiul...).
Dupa ce-am resptabilit pacientul nostru, ne-am continuat grabiti drumul spre urmatoarea tinta, Salvamont Ciubotea unde, odata ajunsi am si pus masa, caci se facuse deja ora pranzului.
Pana in acest punct am mers impreuna cu celelalte echipe, toate avand aceleasi tinte dar acum am constatat ca lucrurile incep sa se schimbe. Pe usa cabanei astepta un biletel ce ne anunta ceva ce nu ne-a prea bucurat auzul: urmatoarea tinta...Varful Scara. Unde-i? Ce spune harta? Harta spunea ca aveam de mers cateva ore, iar curbele de nivel anuntau un drum abrupt, numai urcus. Trebua sa mergem, n-aveam incotro. Curand am aflat ca si echipa lui Dan avea drum spre Varful Scara, asa ca am pornit impreuna, dupa o masa buna, compusa din paine, pate si branza topita, indulcita apoi de binemeritata ciocolata...Montana.
Intr-adevar, drumul a fost lung si foarte abrupt, insotit de caldura mare si lipsa de apa insa...l-am biruit.
La Varful Scara am ajuns in jur de ora 6-7. Deja ne faceam griji unde vom inopta, cand am gasit pe-un stalp, biletelul pentru urmatoarea tinta: Saua Tiganesti. Unde sa fie aceasta? Si ce sa facem? Continuam sau campam aici pe platou? O nu, aici avea sa fie frig si vant, nu ne riscam. Am continuat.
Dupa atata mers, picioarele inaintau de la sine asa ca ne-am lasat in voia lor, speand ca vom ajunge intr-un loc bun de campat. La un moment dat, am zarit mai incolo, pe un stalp, ceva alb. Ce sa fie acolo? Am continuat drumul pana ce am dat de...cei ce ne-au pus pe alergat intreaga zi, cei 6 lideri. Dar ce faceau ei acolo? Aveau sa campeze? Vom campa si noi langa ei? O nu...ei doar facusera o pauza de masa, iar noi nu aveam cum campa acolo, asa ca i-am salutat, ne-am primit biletelul cu urmatoarea tinta si ne-am sfatuit ce vom face. Dupa doar cateva pareri expuse, am si urmat drumul ce ducea in jos, in valea Tiganesti, la o stana, unde am si gasit un loc de campare.
Oboseala acumulata intreaga zi, acum incepea sa se faca vizibila. Nimeni nu mai era in stare de nimic, dar totusi soarele apusese iar noi aveam nevoie de odihna, trebuia sa ne facem un adapost. Dar cu ce? Nu prea aveam resurse, ceea ce ne-a obligat sa ne facem, cu chiu cu vai, un adapost micut din prelata si ruxaci, ce abia ne permitea sa...sa stam nemiscati si cu noroc sa nu atingem cu nasul de prelata ce ne acoperea.
A fost o zi grea, oboseala pe masura, dar a meritat caci, dupa cum ne aminteau Cristina si Dudu, eram aproape de Rasnov, iar a doua zi aveam sa ajungem repede la tabara de baza.
Nu am mai mancat de seara (poate doar asa, cateva alune), iar apa nu mai bausem de ceva vreme caci nu mai aveam, drept urmare ne-am bagat in saci si am adormit rapid, cu gandul ca a doua zi vom avea parte de dus, sapun, oglinda si parfum...se simtea nevoia! Noapte buna! Zzzzzz
22.08.2008 – (lider de zi...Dudu) – Ne-am trezit de dimineata cu gandul la noaptea ce tocmai trecuse. Desi franti de oboseala, nu am avut un somn adanc cum ne-am fi astapteat, asta datorita unui caine de la stana ce a tinut sa ne dea desteptarea de cateva ori peste noapte. Latra...nu stim la ce si de ce, dar stim ca nu mai avea limite. Alex, care statea la margine a fost primul care-a cedat si cu-n glas somnoros l-am auzit: ,,Mai, hai sa ne rugam sa mai taca asta din gura!,,. A functionat dar doar pentru o vreme...
In aceasta dimineata a fost cel mai greu cu trezitul. Desi Dudu daduse prelata la o parte, inca stateam ca sarmalutele, tanjind dupa alte cateva ore de somn.
Pana la urma, dupa cateva feliute de pate si branza topita (pe paine deja tare si faramitoasa), indulcite de ultima bucatica de Montana, ne-am gasit iar gata de drum. Biletelul de pe stalp ne adusese la cunoastinta drumul pe care trebuia sa mergem: ,,Valea Tiganesti, partea stanga, poteca nemarcata,,, asa ca am pornit de cursul raului Tiganesti, pe vale, negasind insa pe partea stanga nici o poteca. Raul era secat, ceea ce ne-a permis sa coboram chiar pe unde cursese el odata. Toate bune si frumoase, harta ne spunea ca mergem pe unde trebie, toate acestea insa, pana ce-am dat de padure. Aici, pe cursul raului erau tot felul de maracini, pomi cazuti si urzici cu gramada. Dar...am continuat asa, harta inca spunea ca-i bine, desi zgarietuile ce se-adunau ne scadeau din entuziasm.
Apa nu mai aveam de ziua trecuta, de pe la pranz. Se simtea lipsa ei si abia asteptam sa dam de-un izvor. Pana una alta insa, am dat de-o balta din care am reusit sa luam cat pentru o sticla, insa era apa destul de maronie. I-am pus doua pastilute din chitul de supravietuire si am continuat drumul, bucurosi ca peste jumatate de ora vom putea bea.
Tot inaintand, dintr-o data Lumi ne-a facut atenti la un zgomot ce se-auzea din departare. Niciodata susurul apei nu ne mangaiase asa auzul...Stiam c-aveam sa ne apropiem de-un rau, iar aceasta veste ne-a umplut de entuziasm iar motoroasele noastre au inceput sa ruleze mai puternic.
Intr-adevar, curand am dat de apa buna, curata si rece. Am baut cat si pentru ziua trecuta. Ne-am bucurat mult de noua noastra descoperire, dar asta pana-n momentul cand am realizat ca acest izvor avea sa-si reverse apa tocmai in drumul nostru. Nu mai aveam cum sa inaintam cu cursul apei, acum era plin de-un rau rapid si-nvolburat. Ce aveam de facut? Dupa cateva cuvinte schimbate intre noi, am decis sa mergem prin padure, pe partea stanga, cu speranta ca vom gasi poteca despre care era vorba in ultimul biletel gasit, insa nu a fost asa. Curand am descoperit ca nu mai aveam cum sa inaintam, in fata noastra inaltandu-se un perete de stanca impunator ce ne-a deteminat sa ne intoarcem pana la izvor si sa incercam si partea dreapta a raului.
Aici a inceput adevaratul greu. Padurea era foarte deasa, asa ca ne-am folosit de topor si fierastrau pentru a ne croi drum. Terenul era mult in panta, pamantul umed si alunecos, ramurile brazilor taioase, imrejurimea intunecoasa. Am inaintat asa, fara sa stim exact unde vom ajunge. Stiam doar ca trebuie s-avem permanent raul in partea stanga. Aici optimismul, puterea si curajul si-au pierdut brusc din intensitate. Inaintam tacuti si cu siguranta cu rugaciunea-n gand. Zgarieturile incepeau sa se adune insa nu le dadeam prea mare importanta, continuam. Si asta pana cand s-a auzit o voce din spatele sirului ce-aducea cu sine o veste mult asteptata. Era Filip ce ne facea atenti la poteca ce tocmai se zarea pe partea cealalta a raului. Gata cu greul, pana aici! Am traversat repede raul si ne-am continuat drumul pe poteca din stanga acestuia, cu siguranta poteca despre care ne spunea biletelul. Odata cu poteca, inaintarea noastra a devenit mult mai rapida, iar starea noastra de spirit a inceput dinou sa-si recapete forma.
Mare ne-a fost bucuria cand insfarsit am ajuns la drumul forestier ce aparea si pe harta, drum ce-avea sa ne duca direct la tabara. Aici am dat frau liber multumirii ce-o aveam, ca reusisem sa trecem cu bine peste toate. Acum ca trecusera, ne permiteam sa ne dezvaluim unii altora cateva din experientele tocmai traite, Cristina si Alex amintind de multele semne ce le observasera, ce anuntau ca tocmai trecuseram printr-o zona populata de...ursi. Copaci decojiti cu urme de ghiare, resturi de oi omorate, urme de pasi de ursi si multe altele, toate-n drumul nostru. Trecusera insa, iar noi eram bine, sanatosi. Aveam multe motive pentru care puteam multumi Domnului. Am simtit evident protectia Sa!
Drumul forestier pana la tabara a fost parcurs in pas vioi. Abia astepam baia, dusul, mancarea...iar dupa cateva zile de munte nu a fost prea mare mirarea cand, odata ajunsi in tabara, Lumi s-a aplecat si-a sarutat pamantul. (Vineri, 22 august 2008, ora 15 si ceva)
Aici a luat sfarsit aventura noastra. Cu bune, cu rele, a fost o aventura plina de momente din care cu siguranta am avut multe lucruri de invatat.
Am fost o echipa pestrita, cu pareri, idei, principii, obisnuite si temperamente diferite, insa o echipa ce-a putut colabora si-ajunge la un consens in momentele de cumpana. Ne vom aminti cu placere de zilele petrecute impreuna, de multul pate, de bocancii uzi, de gainusa noastra si tartele cu zahar, de liderul nostru, de fiecare dintre noi. Suntem multumiti de felul in care am putut atinge fiecare tinta si am putut trece peste fiecare obstacol.
SUPRAVIETUIRE 2008 – o experienta frumoasa in care Dumnezeu ne-a vorbit fiecaruia dintre noi, minunandu-ne cu creatia, protectia, puterea si dragostea Sa.
Ne vedem la anu! Zzzzzz
Dupa o noapte agitata, cu o furtuna serioasa ce-a reusit, prin tunetele ei sa ne faca sa tresarim de cateva ori, urma sa inceapa mult asteptata zi in care avea sa se dea startul aventurii noastre.
18.08.2008 - (lider de zi…Alex) – O adevarata zi de supravietuire in care ni s-au pus la incercare multe abilitati, curajul, increderea si limita de voie buna. A fost o zi cu multa apa, multi bocanci inundati, multi saci udati, toate acestea insotite de-o mica incurcatura ce-a dus la intarzierea ridicarii taberei.
Dimineata a inceput altfel decat ne obisnuisem si anume, fara inviorare, in locul acesteia fiind timpul de partasie, urmat de micul dejun. Dupa ce masa a fost servita, puteam afirma ca lucrurile erau toate gata, noi fiind pregatiti sa ne incepem expeditia.
Am pornit de la Rasnov, urmand, impreuna cu toate echipele un drum lung, forestier ce a avut menirea de a ne introduce in ritmul de mers. Usor usor, am inceput sa urcam, tot impreuna, pana cand Ebbe ne-a facut cunoscut noua regula: ,,de aici vom merge pe echipe!,,. Nu aveam incotro: ne-am impartit iar noi, echipa lui Ebbe, fiind viteji si-ncezatori, am pornit primii spre intaia noastra tinta, Cabana Malaiesti (1720). Odata ajunsi, aici am fost intampinati de-un frig napraznic ce ne-a deternimat sa scoatem tot ce-i mai gros din ruxacii nostri. Trecand ceva timp de cand am pornit de la Rasnov, foamea a inceput sa-si faca aparitia, aducand cu sine prima noastra masa de pe munte. Paine, pate si branza topita…ce ar trebui mai mult? Doar..suntem la supravietuire!
Dupa o masa mai mult sau mai putin buna sau mai pe saturate, ne-am strans impreuna cu restul echipelor in cabana, unde Ebbe ne-a vorbit despre lidership. Totul a fost bine, studiul interesant, dar asta pana cand am inceput sa simitm caldura si linistea, ceea ce ne-a determinat sa mai inchidem cate un ochi sau chiar s-adormim.
Dupa studiu am inceput sa ne pregatim iar de drum, sa ne umplem sticlele cu apa (treaba baietilor), sa ne verificam ruxacii si sa ne infofolim bine in pelerine ori geci cu GORETEX (cei mai smecheri), dupa care, cu o mica intarziere fata de ce-si planificasera liderii, am pornit, pe echipe (sau asa ar fi trebuit, nu a tinut mult asta), spre Pichetul Rosu ---> Valea Morarului (locul de campare).
Pe drum norii au inceput sa se scuture, fulgerele si tunetele sa se dezlantuie iar, usor usor, hainele noastre sa se ude. Desi eram echipati destul de bine, totusi natura ne-a aratat ca-i mult mai puternica decat noi. A fost un drum ce ne-a pus la incercare rabdarea si incredea ca totul va fi bine.
Dupa mult mers, in tacere, caci aproape nimeni nu mai scotea vreun cuvant, trecand de Pichetul Rosu unde am dat de-o intersectie si ne-am sfatuit incotro s-o luam, am dat de-o problema. Marcajele de la traseu disparusera de ceva vreme, iar drumul se infundase. Deja se inserase iar noi, ca de altfel toate echipele, nu gasisem locul de campare. Putina incordare…ce sa facem? Ce spune harta? Cat mai rezistam? Celelalte echipe ce fac? Alex ce propune? De data aceasta chiar ne-am impartit pe echipe si am inceput sa ne consultam. Doua dintre echipe s-au intors, noi si inca o echipa insa am mai ramas, incercand sa deslusim taina. Cu noroc, tot stand noi si tatonand terenul, Cristina a vazut semnul pierdut, undeva pe-o stanca, sters de timp. Impreuna cu cealalta echipa, dupa putin timp de cautare, am reusit sa gasim locul de campare, undeva la o veche stana, sub Coltii Morarului. Spre marea noastra bucurie s-a oprit si ploaia. Credeam ca totul a trecut si ca ne puteam da drumul din incordarea ce ne stapanea dar..ne-am amintit ca trebuie sa ne asezam tabara. Dupa ce Ebbe ne-a aratat cum se face adapostul, ne-am apucat de treaba cu mai mult sau mai putin spor. A fost mai greu pana ne-am mobilizat si am reusit sa facem ceva, avand in vedere ca era deja noapte, dar pana la urma am reusit sa terminam adapostul si sa ne asezam in jurul focului unde ne-am straduit sa nu facem abuz de apa si mancare, rezumandu-ne la un pireu (mancat de toti din oala) si cateva bucatele de salam (caci trebuia mancat repede). Mancarea s-a ,,epuizat,, imediat.
Pentru ca tocmai trecuse prima zi, in care nu am stiut prea multe din ce trebuie facut, Ebbe a decis sa avem un timp de reflectie, unde ne-a aratat ce am gresit, unde mai aveam de lucrat si ce anume a fost bine. Nu ne-a prea putut creste mandria, fiind mai multe lucruri negative de adus in discutie, insa am avut multe de invatat si fiecare dintre noi ne-am propus ca pe viitor sa fie mai bine.
Franti de oboseala, dupa ce-am spalat vasele (cu economie la apa), ne-am bagat la somn in sacii de dormit, adormind instantaneu. Urma prima noapte in aer liber, acolo, in padure. Oare va veni ursu? Oare va mai plaua? Oare se vor usca bocancii? Dar sosetele? Zzzzzzzz
19.08.2008 – (lider de zi…Filip) – Iata ca ne-am trezit cu bine. Nu ursi, nu serpi, nu alte lighioane (poate doar cateva insecte). Vremea, de data aceasta, se anunta a fi una favorabila, cerul senin, desi inca racoare (asa, ca de dimineata). Suna promitator, ne saturasem de atata udatura…
Cum ne-am trezit, cum am si trecut la treaba: strans adapost, saci de dormit, izoprene, pus masa si chiar…mancat. Ziua incepuse in forma! Dupa masa ne-am strans impreuna cu toate echipele la un studiu, tinut de Dan, la care am tremurat serios. Cum s-a terminat studiul, am si pornit la drum, pe Valea Morarului in sus, prima tinta fiind Varful Omu (2505). Aveam de urmat o poteca, din partea dreapta a fostului rau. La inceput a fost simplu, poteca fiind clara, dar la un moment dat, aceasta s-a bifurcat. Pe unde sa o luam? Am incercat o poteca ce ne-a dus in padure unde s-a infundat. Nu era cea potrivita, drept urmare ne-am intors la locul de intersectie si am ales alta poteca. De data aceasta am avut noroc.
Pana pe varful muntelui a fost doar de urcat. Valea era secata, iar apa noastra era putina. Aveam nevoie sa dam de-un izvor. Nu s-a putut intampla aceasta, caci din cauza secetei disparusera, dar in schimb am dat de niste mici paraiase din care Ebbe, cu aparatura sa, a reusit sa pompeze ceva apa.
Tot urcand, baietii au inceput sa aduca-n discutie foamea, convingandu-ne pe toti sa facem un popas pentru a manca. Locul de servit masa a fost unul bine ales, caci aveam o priveliste superba. De acolo am putut admira cateva capre negre iar jos in vale, orasul Azuga. Painea, pateul si buna ciocolata Montana s-au evaporat imediat, dar in schimb energia noastra a inceput iar sa-si faca aparitia, asa ca am pornit grabiti la drum, nerabdatori s-ajungem pe Varful Omu. A fost obositor, insa a meritat. Orientarea a fost buna, ceea ce a facut s-ajungem la timp la tinta noastra, in drum putand sa admiram cateva din minunatiile creatiei.
La Omu, pentru ca aveam nevoie de putina pauza, am stat sa ne odihnim, sa facem poze, sa ne bucuram de cate-o bomboana. Aici ne-am intalnit si cu celalalte echipe cu care am mai putut schimba cateva cuvinte de incurajare, insa cand am observat ca timpul trece repede si ne preseaza, ne-am echipat dinou de drum si am pornit pe treseu (crucea rosie), cu liderul nostrum Filip in varful sirului. Fiind coborare am marit pasul. Prin vai, peste stanci, pe lanturi, pasii nostri saltau vioi, entuziasmati de-o vreme buna, de un spirit unitar al echipei si grabiti de-un stomac ce chiortaia de foame. Dand de-o sursa de apa, in drum, i-am lasat pe Ebbe si Alex la pompat, restul echipei continuand pana pe Valea Gaura.
Cand am ajuns la tinta finala, am fost intampinati de un peisaj superb, de un loc perfect de campare, ceea ce ne-a dat energie sa ne asezam repede tabara (folosindu-ne de resursele ce deja ne asteptau acolo), iar curand sa ne putem strange in jurul focului, cu supa fierbinte si gustoasa (la plic) in brate.
A fost o zi reusita, faina, in care toti ne-am simtit bine. Desi am avut de tras, psihicul nostru a fost la un nivel ridicat, influentat, zicem noi, in special de vrema bun ce-am primit-o.
Urma s-auzim insa si parerile lui Ebbe, acela ce ne observa fiecare miscare, atitudine si decizie. Aveam emotii? O da! Nu am fost prea mandri de ceea ce auzisem cu o zi in urma. L-am ascultat. Spre bucuria noastra, lucrurile s-au schimbat, echipa a mers mult mai bine, laudele au fost mai multe. Acum ne puteam duce linistiti la culcare, dar nu inainte de a verifica ce mai face buna noastra prietena, gainusa. Da, cand am plecat de la Rasnov, fiecare echipa a primit cate-o gaina ce-a fost carata peste munti si vai in cate-o cusca ,,mare,,...cat sa poata avea loc sa…doar sa stea, fara a se intoarce. Saracele gaini!
Dupa ce-am spus noapte buna gainii noastre pe nume…Poligoguta? Goguta? Ori Poli? Nu stim, fiecare cum vrea (Cristina o numise Goguta, Lumi Poli, iar ca sa nu se certe…Poligoguta), ne-am aliniat ca sarmalutele sub prelata si busteanul de deasputa noastra in care nu numai o data am dat cu capul...
Dupa putin timp de convorbire, ras, amintiri si dezvaluiri, in sacii de dormit, ne-am dat batuti si am incheiat o zi frumoasa cu un calduros: noapte buna! Multumim Filip pentru cum ne-ai condus azi! Zzzzzz
20.08.2008 – (lideri de zi…Lumi si Adi) - Aceasta zi ne-a intampinat cu o dimineata frumoasa, insorita, calduroasa, si cu o veste minuntata: aveam sa stam pe loc, in Valea Gaura, sa gatim gaina, sa ne rapelam si sa facem paine. A sunat provocator!
Dupa studiul de dimineata, despre gestionarea timpului, tinut de Sami, ne-am adunat fortele si ne-am apucat de treaba. Baietii, Dudu, Alex, Filip si Ebbe, s-au apucat de facut cuptorul si de strans lemne, in timp ce Adi, Cristina si Lumi, s-au ocupat de gaina care trecuse in nefiinta dupa cele 5 lovituri primate de la Adi, cel ce s-a si chinuit sa o care atatea zile.
Treburile au mers bine. Desi nu mai facusem niciun cuptor pana acum, sau nu ne mai ocupasem de nicio gaina, totusi ne-am descurcat. Fiecare am contribuit cu cate ceva, astfel ca pana-n pranz in cupotor se puneau deja lemne iar gaina era deja ,,despuiata,, (dupa mult timp de tinut in apa fierbinte), golita (de asta s-a ocupat Ebbe) si spalata.
Dupa o mica gustare, ca pentru pranz, a venit momentul mult asteptat: rapelul. Unde? Pe-o cascada. Greu? Urma sa vedem.
Ne-am echipat fiecare si am pornit spre locul cu pricina, la doar cativa metri de noi. Dupa ce am primit indicatii de la Ebbe, despre cum si ce sa facem, ne-am luat inima-n dinti si ne-am asteptat randul sa ne dam. Primul a fost Alex care a ajuns cu bine jos, ceea ce ne-a dat si noua curaj. Al doilea a fost Filip. Si la el au mers toate bine. Dupa el, a urmat Cristina ce-a reusit sa faca o baie serioasa, iar Dudu a urmat-o indeaproape. Ultimii au fost Luminita si Adi. Pentru toti marea problema nu a fost rapelul in sine cat ceea ce urma dupa, drumul prin chei ce reusea sa te faca sa simti cat de rece si uda e apa. Cu emotii, cu udatura, cu frig, totul a trecut cu bine si ne-am putut intoarce la tabara noastra unde ne-am continuat treburile: cuptorul, gaina iar acum si painea.
Nici paine nu mai facusem niciodata, asa ca nu stiam cum. Desi Lumi avea deja o reteta, a trebuit sa mai intrebam la celalate echipe cum se procedeaza. Pana la urma, Cristina si Ebbe s-au apucat de ea, amestecand coca si punand aluatul la dospit, asteptand sa creasca. Norocul insa nu a fost de partea noastra…aluatul nu a crescut de loc, iar coca era foarte lipiciasa. Ne-a dat ceva bataie de cap, dar intr-un final, dupa ce ne-am imprumutat la vecini cu putina faina si drojdie, am reusit sa facem 3 paini mici (puse de Cristina si pazite bine de Filip din fata cuptorului) si, cu ajutorul baietilor, Alex si Adi, niste tarte prajite, cu zahar…chiar bune! Si cu gaina ne-am descurcat. Dupa ceva timp de stat in rau la rece, am fiert-o si, cand baietii au facut rost de-un bat potrivit, am pus-o la rotisor.
Am muncit destul de mult insa am contribuit toti, a fost o munca in echipa. La masa am fost foarte multumitori: supa de pui, pireu, pui la rotisor, paine la cuptor, ceapa prajita cu resturi de Poligoguta, si chiar desert, tartele cu zahar. Am mancat pana ce-am ajuns la refuz.
Dupa gustoasa masa a urmat reflectia. Aici am avut de sesizat ca lucrurile in echipa incep a merge din ce in ce mai bine, iar asta ne-a bucurat.
A fost o alta zi frumoasa ce ne-a dat posibilitatea de a ne cunoaste mai bine si de a invata a lucra in echipa.
Dintre toate echipele ne-am dus primii la culcare dar am mai stat la povesti in ,,cripta,, noastra.(dupa cum zicea Dudu)
Multumim Doamne pentru aceasta zi! Zzzzzzz
21.08.2008 – (lider de zi...Cristina) – O zi plina de provocari si dominata de intrebarile: mai e mult? Care o fi urmatoarea tinta? Oare unde vom campa? Unde-i ultima sursa de apa?
Dimineata a inceput la 7:15, in forta, surprinzandu-ne pe fiecare la cate-o treaba: strans prelata, facut focul, si multe altele ce anuntau inceperea unei zile incarcate.
Dupa masa (desigur, cereale cu lapte) si studiul tinut de Ebbe despre dusmanul frica, toate fiind gata aranjate, am pornit, pe echipe spre primul checkpoint, caci de acum incepea marea aventura, cand echipele, ramase singure, fara lideri, pentru 2 zile, trebuiau sa atinga diferite tinte.
Prima tinta a fost Saua la Politie, unde am ajuns cu usurinta (fiind chiar rapizi in mersul nostru) si unde, dintre copaci, se tot auzea un strigat de ajutor, cunsocut noua. Era Ebbe ce astepta ajutor, pretinzand ca-i ranit, cu piciorul rupt si-n stare de soc. A fost o simulare de prim-ajutor ce a luat sfarsit cu un Ebbe infasurat in folia pentru incalzit, dus pe targa (izoprenul lui...(a fost greu de carat, noroc ca-au fost baietii fortosi)) si legat la picior cu betele de la ruxacul Cristinei (se pare ca echipa noastra a luat cel mai in serios exercitiul...).
Dupa ce-am resptabilit pacientul nostru, ne-am continuat grabiti drumul spre urmatoarea tinta, Salvamont Ciubotea unde, odata ajunsi am si pus masa, caci se facuse deja ora pranzului.
Pana in acest punct am mers impreuna cu celelalte echipe, toate avand aceleasi tinte dar acum am constatat ca lucrurile incep sa se schimbe. Pe usa cabanei astepta un biletel ce ne anunta ceva ce nu ne-a prea bucurat auzul: urmatoarea tinta...Varful Scara. Unde-i? Ce spune harta? Harta spunea ca aveam de mers cateva ore, iar curbele de nivel anuntau un drum abrupt, numai urcus. Trebua sa mergem, n-aveam incotro. Curand am aflat ca si echipa lui Dan avea drum spre Varful Scara, asa ca am pornit impreuna, dupa o masa buna, compusa din paine, pate si branza topita, indulcita apoi de binemeritata ciocolata...Montana.
Intr-adevar, drumul a fost lung si foarte abrupt, insotit de caldura mare si lipsa de apa insa...l-am biruit.
La Varful Scara am ajuns in jur de ora 6-7. Deja ne faceam griji unde vom inopta, cand am gasit pe-un stalp, biletelul pentru urmatoarea tinta: Saua Tiganesti. Unde sa fie aceasta? Si ce sa facem? Continuam sau campam aici pe platou? O nu, aici avea sa fie frig si vant, nu ne riscam. Am continuat.
Dupa atata mers, picioarele inaintau de la sine asa ca ne-am lasat in voia lor, speand ca vom ajunge intr-un loc bun de campat. La un moment dat, am zarit mai incolo, pe un stalp, ceva alb. Ce sa fie acolo? Am continuat drumul pana ce am dat de...cei ce ne-au pus pe alergat intreaga zi, cei 6 lideri. Dar ce faceau ei acolo? Aveau sa campeze? Vom campa si noi langa ei? O nu...ei doar facusera o pauza de masa, iar noi nu aveam cum campa acolo, asa ca i-am salutat, ne-am primit biletelul cu urmatoarea tinta si ne-am sfatuit ce vom face. Dupa doar cateva pareri expuse, am si urmat drumul ce ducea in jos, in valea Tiganesti, la o stana, unde am si gasit un loc de campare.
Oboseala acumulata intreaga zi, acum incepea sa se faca vizibila. Nimeni nu mai era in stare de nimic, dar totusi soarele apusese iar noi aveam nevoie de odihna, trebuia sa ne facem un adapost. Dar cu ce? Nu prea aveam resurse, ceea ce ne-a obligat sa ne facem, cu chiu cu vai, un adapost micut din prelata si ruxaci, ce abia ne permitea sa...sa stam nemiscati si cu noroc sa nu atingem cu nasul de prelata ce ne acoperea.
A fost o zi grea, oboseala pe masura, dar a meritat caci, dupa cum ne aminteau Cristina si Dudu, eram aproape de Rasnov, iar a doua zi aveam sa ajungem repede la tabara de baza.
Nu am mai mancat de seara (poate doar asa, cateva alune), iar apa nu mai bausem de ceva vreme caci nu mai aveam, drept urmare ne-am bagat in saci si am adormit rapid, cu gandul ca a doua zi vom avea parte de dus, sapun, oglinda si parfum...se simtea nevoia! Noapte buna! Zzzzzz
22.08.2008 – (lider de zi...Dudu) – Ne-am trezit de dimineata cu gandul la noaptea ce tocmai trecuse. Desi franti de oboseala, nu am avut un somn adanc cum ne-am fi astapteat, asta datorita unui caine de la stana ce a tinut sa ne dea desteptarea de cateva ori peste noapte. Latra...nu stim la ce si de ce, dar stim ca nu mai avea limite. Alex, care statea la margine a fost primul care-a cedat si cu-n glas somnoros l-am auzit: ,,Mai, hai sa ne rugam sa mai taca asta din gura!,,. A functionat dar doar pentru o vreme...
In aceasta dimineata a fost cel mai greu cu trezitul. Desi Dudu daduse prelata la o parte, inca stateam ca sarmalutele, tanjind dupa alte cateva ore de somn.
Pana la urma, dupa cateva feliute de pate si branza topita (pe paine deja tare si faramitoasa), indulcite de ultima bucatica de Montana, ne-am gasit iar gata de drum. Biletelul de pe stalp ne adusese la cunoastinta drumul pe care trebuia sa mergem: ,,Valea Tiganesti, partea stanga, poteca nemarcata,,, asa ca am pornit de cursul raului Tiganesti, pe vale, negasind insa pe partea stanga nici o poteca. Raul era secat, ceea ce ne-a permis sa coboram chiar pe unde cursese el odata. Toate bune si frumoase, harta ne spunea ca mergem pe unde trebie, toate acestea insa, pana ce-am dat de padure. Aici, pe cursul raului erau tot felul de maracini, pomi cazuti si urzici cu gramada. Dar...am continuat asa, harta inca spunea ca-i bine, desi zgarietuile ce se-adunau ne scadeau din entuziasm.
Apa nu mai aveam de ziua trecuta, de pe la pranz. Se simtea lipsa ei si abia asteptam sa dam de-un izvor. Pana una alta insa, am dat de-o balta din care am reusit sa luam cat pentru o sticla, insa era apa destul de maronie. I-am pus doua pastilute din chitul de supravietuire si am continuat drumul, bucurosi ca peste jumatate de ora vom putea bea.
Tot inaintand, dintr-o data Lumi ne-a facut atenti la un zgomot ce se-auzea din departare. Niciodata susurul apei nu ne mangaiase asa auzul...Stiam c-aveam sa ne apropiem de-un rau, iar aceasta veste ne-a umplut de entuziasm iar motoroasele noastre au inceput sa ruleze mai puternic.
Intr-adevar, curand am dat de apa buna, curata si rece. Am baut cat si pentru ziua trecuta. Ne-am bucurat mult de noua noastra descoperire, dar asta pana-n momentul cand am realizat ca acest izvor avea sa-si reverse apa tocmai in drumul nostru. Nu mai aveam cum sa inaintam cu cursul apei, acum era plin de-un rau rapid si-nvolburat. Ce aveam de facut? Dupa cateva cuvinte schimbate intre noi, am decis sa mergem prin padure, pe partea stanga, cu speranta ca vom gasi poteca despre care era vorba in ultimul biletel gasit, insa nu a fost asa. Curand am descoperit ca nu mai aveam cum sa inaintam, in fata noastra inaltandu-se un perete de stanca impunator ce ne-a deteminat sa ne intoarcem pana la izvor si sa incercam si partea dreapta a raului.
Aici a inceput adevaratul greu. Padurea era foarte deasa, asa ca ne-am folosit de topor si fierastrau pentru a ne croi drum. Terenul era mult in panta, pamantul umed si alunecos, ramurile brazilor taioase, imrejurimea intunecoasa. Am inaintat asa, fara sa stim exact unde vom ajunge. Stiam doar ca trebuie s-avem permanent raul in partea stanga. Aici optimismul, puterea si curajul si-au pierdut brusc din intensitate. Inaintam tacuti si cu siguranta cu rugaciunea-n gand. Zgarieturile incepeau sa se adune insa nu le dadeam prea mare importanta, continuam. Si asta pana cand s-a auzit o voce din spatele sirului ce-aducea cu sine o veste mult asteptata. Era Filip ce ne facea atenti la poteca ce tocmai se zarea pe partea cealalta a raului. Gata cu greul, pana aici! Am traversat repede raul si ne-am continuat drumul pe poteca din stanga acestuia, cu siguranta poteca despre care ne spunea biletelul. Odata cu poteca, inaintarea noastra a devenit mult mai rapida, iar starea noastra de spirit a inceput dinou sa-si recapete forma.
Mare ne-a fost bucuria cand insfarsit am ajuns la drumul forestier ce aparea si pe harta, drum ce-avea sa ne duca direct la tabara. Aici am dat frau liber multumirii ce-o aveam, ca reusisem sa trecem cu bine peste toate. Acum ca trecusera, ne permiteam sa ne dezvaluim unii altora cateva din experientele tocmai traite, Cristina si Alex amintind de multele semne ce le observasera, ce anuntau ca tocmai trecuseram printr-o zona populata de...ursi. Copaci decojiti cu urme de ghiare, resturi de oi omorate, urme de pasi de ursi si multe altele, toate-n drumul nostru. Trecusera insa, iar noi eram bine, sanatosi. Aveam multe motive pentru care puteam multumi Domnului. Am simtit evident protectia Sa!
Drumul forestier pana la tabara a fost parcurs in pas vioi. Abia astepam baia, dusul, mancarea...iar dupa cateva zile de munte nu a fost prea mare mirarea cand, odata ajunsi in tabara, Lumi s-a aplecat si-a sarutat pamantul. (Vineri, 22 august 2008, ora 15 si ceva)
Aici a luat sfarsit aventura noastra. Cu bune, cu rele, a fost o aventura plina de momente din care cu siguranta am avut multe lucruri de invatat.
Am fost o echipa pestrita, cu pareri, idei, principii, obisnuite si temperamente diferite, insa o echipa ce-a putut colabora si-ajunge la un consens in momentele de cumpana. Ne vom aminti cu placere de zilele petrecute impreuna, de multul pate, de bocancii uzi, de gainusa noastra si tartele cu zahar, de liderul nostru, de fiecare dintre noi. Suntem multumiti de felul in care am putut atinge fiecare tinta si am putut trece peste fiecare obstacol.
SUPRAVIETUIRE 2008 – o experienta frumoasa in care Dumnezeu ne-a vorbit fiecaruia dintre noi, minunandu-ne cu creatia, protectia, puterea si dragostea Sa.
Ne vedem la anu! Zzzzzz
Tuesday, August 26, 2008
Post
Salutare
Aici se pot scrie comentarii referitoare la cum credeti ca a fost tabara de supravietuire 2008.
Inca ceva.
Puteti scrie
- cum v-a ajutat
- ce ati invatat
- daca mai vreti sa veniti la anu
- ce vreti voi
d
Aici se pot scrie comentarii referitoare la cum credeti ca a fost tabara de supravietuire 2008.
Inca ceva.
Puteti scrie
- cum v-a ajutat
- ce ati invatat
- daca mai vreti sa veniti la anu
- ce vreti voi
d
Subscribe to:
Posts (Atom)